De la avocatul diavolului la avocatul lui Dumnezeu

Când profesia devine slujire

„Așa să-mi ajute Dumnezeu" - cuvintele cu care am intrat în profesie.

Pentru cei care le-au rostit cu adevărat. Pentru cei care îndrăznesc.

❦

Am rostit aceste cuvinte la 23 de ani, în fața consiliului baroului, în anul 2009. Aveam emoții, dar nu am ezitat:

„Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!"

Au trecut aproape 17 ani. Anul acesta, în iunie, împlinesc 40. Am avut stagiari, am îndrumat tineri juriști, am condus clienți prin momente în care păreau singuri pe lume. Și după toți acești ani, întrebarea care mă frământă cel mai mult nu este cât am câștigat, nici câte procese am avut, ci una mult mai simplă: mai trăiesc oare jurământul pe care l-am rostit?

Profesia de avocat este, în percepția publică, una dintre cele mai stigmatizate. „Avocatul diavolului" - o glumă, dar o glumă care doare. Pentru că nu așa am vrut să fiu. Și nu așa cred eu că trebuie să fie un avocat.

Articolul acesta este un manifest. Un manifest al unei alegeri pe care mi-o asum public: eu vreau să fiu avocatul lui Dumnezeu, nu al diavolului. În rândurile de mai jos vă voi spune ce înseamnă asta, de unde vine cu adevărat fiecare dintre cele două expresii, după ce principii îmi conduc viața și profesia și de ce, după aproape 17 ani, sunt mai convins decât oricând că drumul ales este cel bun.

Pentru cei care îndrăznesc.

Jurământul avocatului - mai mult decât o formalitate

Înainte să intru în orice altceva, vreau să așez aici, integral, jurământul pe care îl rostește orice avocat român la intrarea în profesie. Acesta este prevăzut de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat și se depune în mod solemn în fața consiliului baroului:

„Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"

Legea oferă și o variantă alternativă, pentru cei care nu doresc formula religioasă:

„Jur pe onoare și conștiință! Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate."

Două variante. Două angajamente. Același conținut, dar nu același orizont.

Eu am ales prima variantă. Am rostit cuvintele „Așa să-mi ajute Dumnezeu" cu voce tare, în fața confraților, fără să le ascund, fără să le tratez ca pe o convenție de protocol. Pentru că nu așa le simțeam. Le simțeam - și le simt și acum - ca pe un legământ.

Diferența dintre o formalitate și un legământ este uriașă. O formalitate o uiți în drum spre primul birou. Un legământ te ține treaz noaptea când ai un caz greu pe masă. O formalitate îți permite să negociezi cu propria conștiință când presiunea este mare. Un legământ îți spune că nu poți să fii „doar puțin necinstit" - pentru că Cel căruia I-ai cerut ajutorul este Martor.

Ne place sau nu, jurământul avocatului român este, în varianta lui clasică, un act de credință. Nu un eveniment religios, ci un act prin care recunoaștem că puterea pe care o căpătăm - de a vorbi în numele altora, de a influența vieți, de a construi sau distruge reputații - vine cu o responsabilitate care depășește limitele baroului.

Multe lucruri se pierd în zgomotul unei cariere. Inboxuri pline, ședințe de judecată, presiunea termenelor, oboseala. Dar jurământul rostit la început rămâne. Iar dacă l-ai rostit cu Dumnezeu drept martor, El nu uită.

Avocatul diavolului - o etichetă care a denaturat o profesie

Expresia „avocatul diavolului" este una dintre cele mai folosite - și cele mai prost înțelese - din vocabularul juridic și cultural modern. Cei mai mulți o folosesc pentru a desemna fie un avocat lipsit de scrupule, fie o persoană care argumentează doar de dragul argumentului. În realitate, expresia are o origine cu totul diferită - și onorabilă.

Originea istorică

În cadrul Bisericii Catolice exista oficiul Promotorului Credinței (Promotor Fidei), numit popular și „advocatus diaboli" - avocatul diavolului. Rolul lui nu era unul cinic. Era un rol esențial pentru adevăr.

Atunci când Biserica primea o propunere de canonizare - adică de declarare ca sfânt - a unei persoane decedate, advocatus diaboli avea misiunea de a aduce toate argumentele împotriva canonizării. Trebuia să caute slăbiciuni, contradicții, suspiciuni, minciuni. Era „avocatul răului" doar în sensul că își asuma rolul incomod, dar necesar, al criticului riguros. Fără el, oricine ar fi putut fi declarat sfânt pe baza unor minuni neverificate sau a unor virtuți inventate.

Opusul lui era advocatus Dei - avocatul lui Dumnezeu. Acela apăra cauza candidatului la sfințenie, prezenta dovezile virtuților, ale miracolelor, ale vieții pline de har.

Așadar, în formula ei originară, „avocatul diavolului" nu era un om rău. Era un om incomod, dar cinstit, care apăra adevărul prin metoda îndoielii. Un fel de avocat al diligenței, al controlului, al verificării.

Cum s-a denaturat expresia

În secolele care au urmat expresia a căpătat un sens degradat în limbajul comun. Astăzi, „a face pe avocatul diavolului" înseamnă, de cele mai multe ori, a argumenta cinic pentru o cauză în care nu crezi, doar de dragul controversei. Iar atunci când eticheta se lipește de un avocat real, ea devine o sugestie urâtă: că acela este omul care apără răul.

Pentru un avocat creștin, eticheta aceasta este nu doar nedreaptă - este otrăvitoare. Pentru că trasează o linie falsă între profesie și morală. Sugerează că, în momentul în care ai semnat contractul de asistență juridică, ai renunțat la conștiință. Sugerează că profesia de a apăra echivalează cu o profesie a justificării răului.

Nu este așa. Nu trebuie să fie așa. Și acesta este motivul pentru care, după aproape 17 ani, am ales să schimb cu totul registrul.

Avocatul lui Dumnezeu - identitatea uitată pe care o asum

Dacă „avocatul diavolului" a căpătat o viață proprie în cultura populară, „avocatul lui Dumnezeu" a fost lăsat să cadă în uitare. Nimeni nu mai vorbește despre el. Nimeni nu și-l mai asumă. Și totuși, el este figura care merită să stea în centrul atenției.

Cine era, cu adevărat, advocatus Dei

În aceeași procedură de canonizare, advocatus Dei era cel care apăra cauza candidatului la sfințenie. Nu apăra răul. Apăra binele care merita recunoscut. Strângea mărturii ale virtuții, dovezi ale milei, semne ale credinței neclintite. Era omul care credea că, dincolo de îndoiala riguroasă a colegului lui de proces, există adevăruri care merită să fie spuse cu voce tare și apărate până la capăt.

Era - și aceasta este observația importantă - un avocat în adevăratul sens al cuvântului. Nu un mistic. Nu un teolog. Un jurist, care folosea instrumentele legii pentru a apăra cauza unui om credincios. Un profesionist al dreptului care își punea profesia în slujba a ceva mai mare decât el însuși.

De ce o asum eu astăzi

La 40 de ani, după aproape două decenii de profesie, mi-am dat seama că am nevoie de un nume pentru ceea ce fac. Nu pentru lumea juridică — acolo există deja titluri și statute. Ci pentru mine însumi. Și pentru oamenii care trec pragul biroului meu.

„Avocatul diavolului" nu mă reprezintă. Niciodată nu m-a reprezentat. Iar termenii neutri - „avocat", „jurist", „consultant juridic" - nu spun nimic despre felul în care îmi exercit profesia.

Iar acest fel este unul singur: profesia ca slujire. Pentru oameni. Pentru adevăr. Pentru Dumnezeu - în sensul în care L-am invocat prima oară, la jurământ.

De aceea aleg, public, să fiu avocatul lui Dumnezeu.

Nu pentru că aș avea pretenția să apăr cauzele Cerului în instanțe. Ci pentru că:

• am promis că voi apăra drepturile și libertățile omului;
• am cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea face asta;
• și am înțeles că, fără acel ajutor, ar fi prea ușor să cad - în cinism, mercantilism sau oboseală.

Cinci principii pe care îmi clădesc profesia

Asumarea aceasta nu este o etichetă. Este o practică zilnică, susținută de cinci principii care mă conduc de când mă știu. Cinci principii pe care le-am moștenit, le-am rafinat și le-am testat pe propria piele.

1. Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău

Acest principiu mă conduce de mic copil și până astăzi. Este, dacă vreți, fundația sub fundația întregii mele activități profesionale.

Adesea, profesia de avocat te pune în situații în care nu poți face binele complet. Nu poți câștiga toate cazurile. Nu poți repara toate nedreptățile. Nu poți restaura o familie distrusă. Nu poți face un agresor să își recunoască vina.

Dar întotdeauna, fără excepție, poți alege să nu faci rău. Poți alege să nu folosești o tactică incorectă. Poți alege să nu profiți de vulnerabilitatea adversarului. Poți alege să nu spui jumătăți de adevăr în pledoarie. Poți alege să refuzi un caz în care ai fi nevoit să compromiți esența profesiei.

Avocatul lui Dumnezeu nu este un avocat care câștigă întotdeauna. Este un avocat care, indiferent de rezultat, nu pleacă din sala de judecată cu mâinile murdare.

2. Pentru fiecare faptă rea, minim cinci fapte bune

Suntem oameni. Greșim. Mai mult - fie că ne place sau nu, în profesia de avocat sunt momente în care, fără voia noastră, acțiunile noastre pot răni. Un cuvânt prea dur într-o concluzie. O strategie procesuală care a dus la pierderea celuilalt. O obstinație care s-a întors împotriva clientului.

Principiul pe care îl aplic: pentru fiecare faptă rea, conștientă sau nu, minimum cinci fapte bune. Nu ca pedeapsă. Ca echilibru. Ca formă de a restaura un anumit echilibru în lume.

Dacă astăzi am simțit că am fost tăios, dau cinci sfaturi gratuite mâine. Dacă într-o ședință de judecată am fost prea ferm într-un punct la care puteam ceda, ofer consultanță pro bono cuiva care are nevoie. Dacă într-o săptămână grea am uitat de o promisiune față de un stagiar, săptămâna următoare îi dedic timp și atenție în plus.

Acest principiu transformă profesia într-o școală morală continuă. Și ține departe ispita de a-ți spune că „așa este profesia, asta se cere".

3. Nimic nu este întâmplător

Fiecare caz care a ajuns la biroul meu, fiecare client, fiecare stagiar, fiecare conflict cu un coleg, fiecare zi proastă - totul are un sens. Nu există coincidențe în profesia asta. Există doar oameni care nu citesc semnele.

Acest principiu m-a salvat de multe ori. Atunci când a venit un caz care părea o pierdere de timp și care s-a dovedit a fi o lecție majoră. Atunci când un client care părea problematic mi-a arătat o latură a profesiei pe care nu o cunoșteam. Atunci când o înfrângere în instanță m-a dus la reconfigurarea unei strategii care avea să câștige zeci de procese ulterioare.

Avocatul lui Dumnezeu citește semnele. Nu trece prin lume cu privirea în pământ.

4. Lucrurile se întâmplă atunci când ești pregătit

Acesta este corolarul firesc al principiului anterior. Nu primești cauzele mari înainte să fii pregătit pentru ele. Nu primești stagiarii valoroși înainte să poți fi un mentor adevărat. Nu primești recunoașterea publică înainte să ai ce să dai în schimb.

De multe ori, oamenii se plâng că „nu au șansa". Eu am învățat că șansa vine, dar vine atunci când ești pregătit să o primești și să o duci. Iar pregătirea înseamnă ani de muncă tăcută, fără aplauze, fără validare publică. Înseamnă să citești într-o seară când alții se uită la televizor. Să refuzi o vacanță pentru un proiect important. Să stai cu un stagiar peste program pentru a-l ajuta să înțeleagă un mecanism procedural.

Cei care îndrăznesc să se pregătească - chiar și când nu se vede nimic la suprafață - sunt cei care biruie atunci când vine momentul.

5. Acceptă-te pe tine pentru a putea merge mai departe

Niciun om nu poate merge mai departe decât până în punctul în care se acceptă pe sine însuși. Cu trecutul. Cu greșelile. Cu limitele.

În profesia de avocat, tentația este să afișezi o imagine de invulnerabilitate. Avocatul puternic. Avocatul care nu pierde. Avocatul care știe totul. Este o imagine falsă și, pe termen lung, periculoasă. Pentru că, sub ea, omul cedează.

Eu am învățat, în acești aproape 17 ani, că adevărata putere vine din acceptare. Acceptarea că nu sunt perfect. Că nu pot ști totul. Că am pierdut cazuri. Că am supărat oameni. Că am avut momente în care nu am fost la înălțime. Și că, fără să mă împac cu toate acestea, nu pot crește.

Avocatul lui Dumnezeu este, mai întâi de toate, un om care s-a împăcat cu sine. Abia apoi poate fi un mentor pentru alții.

De la câmpie la munte – drumul celui care îndrăznește

Există o imagine care îmi vine adesea în minte atunci când mă uit la propriul drum în profesie. O imagine pe care o spun stagiarilor mei, clienților, tinerilor juriști.

Pornești din câmpie. Câmpia este punctul în care nu vezi decât orizontul aproape. Nu știi că există munți. Nu știi că există ascensiune. Ești tânăr, plin de putere, dar fără viziune. Câmpia este facultatea, primii ani de stagiu, primele cazuri mici.

Apoi vrei să urci pe deal. Pentru că simți, cumva, că nu este suficient să stai în câmpie. Vrei mai mult. Te uiți la cei care par să fi reușit și îți spui: „pot și eu". Dealul este primul birou propriu. Prima victorie majoră. Prima recunoaștere a confraților.

Dar abia după ce ai urcat dealul, vezi muntele. Nu îl vedeai din câmpie, pentru că dealul îți obtura priveliștea. Acum, de pe deal, îți dai seama că există ceva mai înalt și că, dacă te-ai oprit aici, nu vei ști niciodată cum este acolo sus.

Urci muntele. Și, după ce ai urcat, descoperi că există un munte și mai înalt. Nu îl vedeai de pe primul munte. Dar acum, de la altitudinea aceasta, vezi că orizontul tău s-a lărgit din nou. Apare o nouă provocare. Un nou nivel. O nouă chemare.

Acesta este, cred eu, drumul oricărui om care îndrăznește. Nu te oprești niciodată. Pentru că, pe măsură ce urci, lumea ți se descoperă mai mare decât credeai. Iar cel care îndrăznește să continue ascensiunea - fără să își piardă smerenia, fără să-și piardă jurământul, fără să-și piardă rădăcina - acela ajunge să vadă lucruri pe care alții nu le văd niciodată.

Avocatul lui Dumnezeu este omul care își acceptă chemarea spre tot mai sus. Care înțelege că nu există un punct final. Și care merge mai departe cu fiecare etapă, conștient că ascensiunea însăși este sensul.

Aproape 17 ani de profesie - ce am învățat îndrumând oameni

Dacă ar trebui să rezum tot ce am învățat în aproape 17 ani de avocatură, aș face-o așa: adevărata măsură a unui avocat nu sunt cazurile pe care le-a câștigat, ci oamenii pe care i-a ajutat.

Banii vin și pleacă. Procesele se câștigă, se pierd, se prescriu, se uită. Reputația crește și scade. Dar oamenii pe care i-ai format, pe care i-ai îndrumat, pe care i-ai condus printr-o criză - aceia rămân. Și, prin ei, rămâi și tu.

Stagiarii - tinerii avocați pe care i-am format

Am avut stagiari în acești ani. Tineri ieșiți din facultate, cu ochii mari, cu energie debordantă, dar și cu sfâșieri interioare pe care nu le-a văzut nimeni la examenul de barou. Tineri care veneau cu așteptări nerealiste despre ce înseamnă să fii avocat. Tineri care, după șase luni, descopereau că profesia este o muncă uriașă și că nu seamănă cu filmele.

Pentru fiecare stagiar care a trecut prin biroul meu, am încercat să fac mai mult decât să verific cereri și să corectez concluzii. Am încercat să le transmit jurământul. Să le explic că, ce am rostit în 2009, nu este o piesă de muzeu. Că „cinstea și demnitatea" nu sunt opționale. Că „Așa să-mi ajute Dumnezeu" nu este o glumă.

Clienții - oamenii pe care i-am condus prin momente grele

Am avut clienți care au venit la mine în cele mai grele momente ale vieții lor. Oameni care divorțau. Oameni care își pierdeau afacerea. Oameni care erau acuzați pe nedrept. Oameni care își apărau copiii. Oameni care fuseseră înșelați. Oameni care credeau că nu mai au nicio scăpare.

Pentru un avocat, este ușor să tratezi clientul ca pe un dosar. Să intri în ședință, să spui ce trebuie, să pleci, să facturezi. Dar, pentru un avocat care își înțelege profesia ca o formă de slujire, clientul nu este un dosar, este un om. Care suferă. Care speră. Care, în momentul în care îți strânge mâna pentru prima dată, îți încredințează o bucată din viața lui.

Am învățat că cel mai puternic instrument al unui avocat nu este pledoaria, ci ascultarea. Și că, de multe ori, oamenii pleacă din biroul tău mai liniștiți nu pentru că le-ai promis Victoria, ci pentru că le-ai arătat că îi iei în serios.

Tinerii juriști și voluntarii Cafenelei Faptelor Bune

Mi-am dat seama, la un moment dat, că nu este suficient să formez stagiari în propria societate. Că dincolo de pereții SCA Todeancă și Asociații, există sute sau poate chiar mii de tineri juriști care nu au mentor. Care învață avocatura doar din cărți și din înfrângeri.

Așa s-a născut Cafeneaua Faptelor Bune, centru de educație juridică și responsabilitate socială. Un loc unde studenții la Drept și tinerii juriști găsesc mentorat real, proiecte cu impact concret în comunitate și o echipă care crede că dreptul are sens atunci când ajunge la oameni.

Lunar, voi selecta maximum 9 participanți în programul de practică juridică al Cafenelei. Nouă oameni cărora le pot acorda timp, atenție, formare. Nu o mențiune pe CV. O formare.

Pentru că, dacă în acești aproape 17 ani am învățat ceva, este că investiția în tinerii care vin după tine este singura formă de moștenire care contează cu adevărat.

Cum se traduce asta în SCA Todeancă și Asociații

SCA Todeancă și Asociații este societatea pe care am fondat-o pentru a exercita profesia după valorile mele. Nu o firmă oarecare. O societate cu o identitate clară. Cu avocați stagiari care au devenit Asociați.

Felul în care lucrăm reflectă, în detaliu, ceea ce am descris până aici:

• Relația cu clientul este bazată pe adevăr, nu pe iluzii. Nu promitem ce nu putem livra. Nu inventăm scenarii fanteziste pentru a justifica onorarii. Spunem clientului ce vedem, chiar și atunci când nu este ce ar vrea să audă.
• Apărarea este pregătită cu rigoare. Fiecare caz primește atenția pe care o merită. Fiecare cerere este redactată cu grija unui om care își amintește jurământul.
• Echipa este un loc de formare, nu o piesă de schimb. Stagiarii și colaboratorii nu sunt cifre. Sunt oameni cu nume, cu visuri, cu limite, cu calități care merită șlefuite.
• Refuzăm cazurile incompatibile cu valorile noastre. Nu orice potențial client ajunge să ne fie client. Nu orice mandat se acceptă. Banul nu este singura monedă cu care lucrăm.

Aceasta nu este o reclamă. Este o declarație de identitate. Iar dacă o citește un potențial client care se simte reprezentat, bine ați venit. Dacă, însă, ajunge la cineva care caută un avocat dispus „să facă orice pentru bani", atunci, cu respect, noi nu suntem ce căutați.

Cum continuă prin Cafeneaua Faptelor Bune

Există o întrebare la care răspund destul de des: „De ce un avocat și-a deschis o asociație?" Răspunsul este simplu. Pentru că profesia, singură, nu acoperă tot ce mi-am asumat la jurământ.

În instanță apăr drepturile clienților mei. Dar drepturile altora - ale celor care nu au resurse, nu au informație, nu au curaj să ceară un avocat - cine le apără?

Așa s-a născut Cafeneaua Faptelor Bune - un centru de educație juridică și responsabilitate socială, construit pe trei valori clare:

• Legalitate - pentru că dreptul este temelia oricărei societăți funcționale, iar oamenii merită să își cunoască drepturile;
• Responsabilitate - pentru ca cei care primesc educația juridică să o folosească pentru bine, nu pentru a manipula sistemul;
• Solidaritate - pentru că niciun om nu trebuie să rămână singur în fața abuzului, a violenței, a discriminării, a injustiției.

Prin intermediul Cafenelei ofer informare juridică pe înțelesul oamenilor, articole care explică drepturile reale, ghiduri practice pentru cei care trec prin situații grele. Iar prin programul lunar de practică juridică, formez tineri juriști care, peste ani, vor fi avocații care duc mai departe acest spirit.

„Locul potrivit nu se găsește. Se construiește."

Acesta este motto-ul Cafenelei. Și este, în fond, motto-ul oricărui om care alege să fie avocatul lui Dumnezeu - pentru că un astfel de loc, în profesia de avocat, nu îl găsești gata făcut. Trebuie să-l construiești tu însuți.

Capcanele profesiei - ce evită avocatul lui Dumnezeu

Profesia de avocat este o profesie nobilă, dar plină de capcane. Capcane în care cad și cei mai bine intenționați, dacă nu sunt atenți. Iată ce evită - sau încearcă din toate puterile să evite - un avocat care își înțelege profesia ca slujire.

• Cinismul. Tentația de a spune, după câțiva ani de practică: „toți sunt vinovați", „toți mint", „toți vor să profite". Cinismul ucide vocația. Cine devine cinic, și-a abandonat jurământul.
• Mercantilismul. Tentația de a evalua fiecare caz, fiecare client, fiecare relație profesională exclusiv prin prisma banilor. Banii sunt necesari - dar nu sunt scopul. Dacă scopul devine banul, omul a încetat să mai fie avocat și a devenit comerciant.
• Oportunismul. Tentația de a-ți schimba poziția în funcție de cine plătește mai mult, de cine are mai multă influență, de cine îți poate aduce mai mulți clienți. Avocatul lui Dumnezeu își păstrează coloana vertebrală, indiferent de presiune.
• Minciuna procesuală. Tentația de a strecura jumătăți de adevăr, de a omite intenționat, de a manipula faptele pentru a obține un rezultat favorabil. Aici se trasează linia roșie. Un avocat poate apăra un client cu fapte grele - dar nu prin minciună.
• Instrumentalizarea clientului. Tentația de a folosi clientul ca pe un mijloc pentru reputație, pentru publicitate, pentru bani, pentru influență. Clientul nu este un mijloc. Clientul este scopul exercitării profesiei.
• Pierderea jurământului în zgomotul cotidian. Cea mai mare capcană. Nu o decizie singulară, o eroziune lentă, ședință după ședință, factură după factură, an după an. Până când într-o zi îți dai seama că ai uitat de ce ai intrat în profesie.

Avocatul lui Dumnezeu se păzește, în primul rând, de această ultimă capcană. Își amintește jurământul. Îl repetă, dacă e nevoie, și își aliniază viața după el.

Întrebări frecvente

Ce înseamnă, de fapt, „avocatul lui Dumnezeu"?

În sensul istoric, advocatus Dei era oficialul Bisericii Catolice care apăra cauza candidatului la sfințenie, în opoziție cu advocatus diaboli care aducea argumente împotrivă. În sensul în care îl folosesc eu, „avocatul lui Dumnezeu" este avocatul care își exercită profesia ca slujire - pentru oameni, pentru adevăr, pentru valorile cu care a depus jurământul.

De unde vine expresia „avocatul diavolului"?

Inițial, expresia desemna un rol pozitiv - al criticului riguros care apără adevărul prin metoda îndoielii. Sensul peiorativ din cultura modernă este o denaturare a sensului original.

Poți fi avocat și creștin în același timp?

Da. Și nu doar că poți - jurământul profesional al avocatului român conține, în varianta sa standard, invocarea ajutorului lui Dumnezeu. Cei care văd o contradicție între profesie și credință nu cunosc nici profesia, nici credința. Adevărul este că profesia exercitată corect este o formă de slujire.

Cum aperi un client care a comis o faptă gravă fără să devii „avocatul diavolului"?

Apărarea unui om, fie el și cel mai compromis, nu echivalează cu apărarea răului. Avocatul nu apără fapta. Apără dreptul la apărare, drept fundamental într-o societate civilizată. Avocatul lui Dumnezeu nu spune că răul este bine. Spune că orice om are dreptul la o apărare corectă, fără oprobriul public, fără linșaj mediatic, fără prejudecăți. Iar, în limitele legii și ale conștiinței, își face datoria.

Ce sfat ai pentru un tânăr care intră în avocatură cu valori?

Nu renunța la ele. Vor fi mulți care îți vor spune că „așa este profesia" și că trebuie să te „adaptezi". Adaptează-te în privința tehnicii, a procedurii, a abordării strategice, niciodată în privința valorilor. Caută-ți un mentor care trăiește ceea ce predică. Citește jurământul avocatului cu voce tare, măcar o dată pe an. Și amintește-ți: drumul greu este, întotdeauna, drumul corect.

Cum se aplică „pentru fiecare faptă rea, cinci fapte bune" într-o profesie liberală?

E simplu. Făcând fapte bune. Redactând un articol care informează oamenii despre drepturile lor. Dând timp suplimentar unui stagiar. Acceptând un caz pro bono pentru o cauză socială. Răspunzând cu răbdare unui client care altora le-ar consuma nervii. Faptele bune nu au nevoie de spectacol. Au nevoie de constanță.

Concluzie: Îndrăznește și vei birui

Am început acest articol cu jurământul pe care l-am rostit la 23 de ani, în anul 2009. Îl închei tot cu el:

„Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării, drepturile și libertățile omului și să exercit profesia de avocat cu cinste și demnitate.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!"

După aproape 17 ani, sunt mai conștient ca oricând că acel jurământ nu se prescrie. Nu se epuizează în primul caz. Nu se diluează cu trecerea timpului. Dimpotrivă - devine mai greu, mai apăsător, mai luminos.

Vreau să închei cu o invitație, nu cu o predică. Și tu poți alege ce fel de avocat ești sau, dacă nu ești avocat, ce fel de profesionist alegi să fii în domeniul tău. Poți alege eticheta facilă a „avocatului diavolului" sau drumul mai dificil, dar mai luminos, al avocatului lui Dumnezeu.

Nu îți promit că va fi ușor. Îți promit că va fi adevărat. Și că, la capătul drumului, când te vei uita înapoi, vei vedea muntele pe care l-ai urcat, și încă unul, mai înalt, în depărtare.

Îndrăznește. Și vei birui.

❦

Av. Marius Todeancă este fondatorul SCA Todeancă și Asociații și președintele Asociației Cafeneaua Faptelor Bune, centru de educație juridică și responsabilitate socială. Cu aproape 17 ani de experiență în profesie, a îndrumat stagiari, tineri juriști și voluntari, fiind mentor al programului lunar de practică juridică al Cafenelei. Crede că profesia de avocat este o formă de slujire, pentru oameni, pentru adevăr, pentru valorile pe care le-a depus la jurământ.

Legalitate. Responsabilitate. Solidaritate.